O provocare a abilităţii economice a statului

Robert B. Zoellick
Preşedintele Grupului Băncii Mondiale
Centrul pentru Dezvoltare Globală, Washington D.C.
2 aprilie 2008

Anul trecut în octombrie, la scurt timp după venirea mea în cadrul Grupului Băncii Mondiale, am propus o viziune care să ne călăuzească activitatea: să ajutăm la dezvoltarea unei globalizări cu caracter durabil şi incluziv – pentru depăşirea sărăciei, accentuarea creşterii cu grijă faţă de mediul înconjurător, şi crearea oportunităţii şi speranţei la nivel individual.

In luna următoare am participat la o reuniune G-20 în apropiere de Capetown a miniştrilor de finanţe şi reprezentanţilor băncilor centrale din ţări dezvoltate şi în curs de dezvoltare prezidată de competentul reprezentant al Africii de Sud Trevor Manuel.

In cursul discuţiilor oficiale, unii participanţi, analizând agitaţia financiară din vară, au început să prevadă mersul evenimentelor care aveau să zguduie pieţele în lunile următoare; aşa cum se întâmplă adesea, avertismentele şi întrebările referitoare la riscuri au fost mai numeroase în schimburile neoficiale de păreri din timpul pauzelor de cafea. 

Lunile care au urmat au adus cu ele o recunoaştere a unor pierderi uriaşe în valoarea caselor şi ipoteci, pierderi din credite, pierderi de directori generali, recunoaşterea altor pierderi odată cu încercarea noilor directori de lichidare a datoriilor din bilanţurile contabile, trauma asiguratorilor monoliniari cu efecte de şoc asupra tranzacţiilor structurate, preocupări legate de partenerii acestora şi în ultimă instanţă recapitalizări şi preluări.  Recent, am văzut cum au fost afectate bilanţurile contabile ale băncilor comerciale care nu trebuiau să fie ajustate pentru a reflecta valoarea de piaţă imediat. Lichidităţile pe termen scurt au secat ca urmare a secetei financiare şi de informaţii. Finanţatorii cu datorii de toate tipurile – bănci de investiţii, fonduri private cu plasamente în acţiuni comune, fonduri mutuale protejate, şi chiar efecte de comerţ ale societăţilor – au devenit avizi de lichidităţi. Pe măsură ce instituţiile financiare însetate şi-au conservat fondurile, modelul de securitizare (conversie a împrumuturilor în titluri de valoare) a fluxurilor de numerar pe niveluri, pierderilor subordonate şi majorării creditelor s-a restrâns, aducându-i pe cei care stăteau la originea împrumutului iniţial la un nivel scăzut şi secătuiţi de resurse.

Si am văzut faţa umană a persoanelor care se străduiau să facă faţă acestor forţe aparent impersonale.

Statele Unite au avut norocul de a avea nişte conducători financiari solizi şi practici în aceste timpuri grele: Secretarul Trezoreriei Hank Paulson, Preşedintele Rezervei Federale Ben Bernanke şi Tim Geithner, Preşedintele New York Fed.  Miniştrii de finanţe şi şefii băncilor centrale din întreaga lume sunt într-un strâns şi permanent contact. 

O parte din provocarea cu care se confruntă ei – şi noi – este înţelegerea efectelor acestui tumult financiar asupra aşa-numitei economii “reale” – asupra creşterii economice, locurilor de muncă, preţurilor, salariilor, profiturilor, comerţului, locuinţelor şi firmelor – asupra persoanelor şi familiilor. In plus, panta financiară descendentă se combină cu alte două modificări: o creştere a preţurilor energiei şi materiilor prime pe plan global şi o scădere a efectului de atenuare  a preţurilor în ultimul deceniu prin aducerea în rândurile forţei de muncă la nivel mondial a sute de milioane de noi lucrători din ţările în curs de dezvoltare. Stim că efectele macroeconomice ale schimbării acestor tendinţe nu sunt benefice, dar dimensiunile şi tipul exact al acestor influenţe rămân neclare.

Chestiunea efectelor asupra economiei globale “reale” este cea care leagă actuala agitaţie financiară de activitatea noastră privind globalizarea şi dezvoltarea incluzivă şi durabilă, cu efectele ei asupra celor care caută o viaţă mai bună.

Diferenţa remarcabilă dintre această perioadă de răsturnări financiare şi cele din trecut o constituie performanţa ţărilor dezvoltate şi în curs de dezvoltare. La un seminar din luna august, o oficialitate mexicană remarca sec că de această dată ţara sa nu se făcea răspunzătoare. Intr-adevăr, Statele Unite vor trebui să tragă învăţămintele necesare privind reglementarea şi supravegherea financiară pe o piaţă în continuă schimbare, în timp ce vor conlucra împreună cu alţii pentru a anihila pagubele şi a reclădi. 

Nu numai că epicentrul cutremurului s-a deplasat, dar cutremurul a zguduit pieţele în mod diferit. Variaţiile istoric mici ale ecartului ratei dobânzii la împrumuturi s-au mărit întrucâtva pentru datoria pieţei emergente, dar această mărire a fost modestă comparativ cu a majorităţii celorlalte produse de creditare. Desigur, pieţele financiare ale ţărilor în curs de dezvoltare nu vor fi ferite; cursul de schimb al monedelor a fost în accentuată schimbare, preţul titlurilor de valoare pe pieţele emergente a avut de suferit, iar ecartul ratei dobânzii pentru alte datorii decât cea publică a crescut substanţial, în concordanţă cu cea a omologilor lor din alte părţi. 

Deosebit de important este un element foarte diferit legat de această tendinţă descendentă: China, India şi alte puteri economice în ascensiune oferă poli alternativi de creştere economiei globale.  Aceasta nu este o “decuplare,” dat fiind că efectele problemelor financiare şi încetinirii ritmului în ţările dezvoltate se vor transmite prin interconexiunile globalizării; ea reprezintă o binevenită diversificare a surselor de creştere economică.  Mai bine de jumătate din creşterea cererii pentru importuri la nivel global îşi are originea în ţările în curs de dezvoltare, oferind oportunităţi de export economiilor atât dezvoltate, câr şi în curs de dezvoltare.  Aceasta echivalează cu o re-echilibrare – nu decuplare – care vine în sprijinul unei globalizări incluzive şi durabile.  Aşa cum diversificarea este benefică unui portofoliu de investiţii, tot aşa este ea şi pentru sursele de creştere din economia mondială.

In astfel de momente statul se confruntă cu o provocare: de a recunoaşte schimbarea de situaţie, deseori în timpul rapidei treceri a evenimentelor şi sorţii prin faţa noastră, pentru rezolvarea nevoilor presante, plantând totodată şi seminţele a ceea ce vor putea deveni stâlpii de sprijin ai viitorului. In prezent trebuie să contracarăm ameninţările imediate, construind în acelaşi timp o globalizare incluzivă şi durabilă care să ofere mai multe surse de creştere şi inovare în viitor, să întărească colaborarea multilaterală pentru a face faţă şocurilor şi inversării tendinţelor, şi să mărească oportunităţile şi speranţa pentru toţi.

In consecinţă, voi sublinia patru nevoi imediate care oferă în acelaşi timp şi oportunităţi pe termen lung. Pentru fiecare din acestea voi avea ca obiectiv o serie de acţiuni.

Preţurile ridicate la alimente: un nou pact pentru o politică alimentară globală

In timp ce pieţele financiare s-au confruntat cu o cădere accentuată, preţurile la alimente au crescut.  Preţul produselor de bază au crescut cu 80% din 2005.  Luna trecută, preţul real al orezului a ajuns la cel mai ridicat nivel din ultimii 19 ani; preţul real la grâu a atins cel mai ridicat nivel din ultimii 28 ani , reprezentând totodată dublul mediei preţului din ultimii 25 ani. 
 
Vestea bună pentru unii fermieri se adaugă poverii zdrobitoare care apasă asupra celor mai vulnerabili – copiii, uneori în vârstă de 4-5 ani, forţaţi a-şi abandona siguranţa din comunităţile rurale pentru a se bate pentru hrană în oraşele aglomerate; manifestaţiilor violente legate de hrană care ameninţă să ducă la prăbuşirea societăţii; mamelor care nu se pot hrăni pentru a avea copii sănătoşi.  Grupul Băncii Mondiale estimează că 33 ţări din întreaga lume se confruntă cu potenţiale mişcări sociale datorită creşterii acute a preţului energiei şi alimentelor. Aceste ţări, în care alimentele reprezintă între jumătate şi trei sferturi din consum, nu dispun de o marjă de supravieţuire. 
 
Realităţile demografice, schimbarea regimurilor alimentare, preţul energiei şi biocombustibilul, şi schimbările climatice sugerează că preţurile ridicate – şi volatile – la alimente vor rămâne astfel mulţi ani de acum încolo.

Avem nevoie de un Nou Pact pentru o Politică Alimentară Globală.  Acest Nou Pact va trebui să se concentreze nu doar pe foame şi malnutriţie, acces la alimente şi asigurarea acestora, ci şi pe interconexiunile cu energia, randamentele, schimbările climatice, investiţii, marginalizarea femeilor şi altele, precum şi pe rezilienţă economică şi creştere economică. Va trebui ca politica alimentară să fie în atenţia nivelurilor politice celor mai ridicate, deoarece interconexiunea acestor provocări face ca ele să nu poată fi rezolvate de o singură ţară sau un singur grup.
 
Ar trebui să începem prin a ajuta pe cei cu nevoi imediate. Programul Mondial pentru Alimentaţie al ONU solicită furnizarea de alimente suplimentare în valoare de cel puţin 500 milioane dolari SUA pentru a răspunde solicitărilor de urgenţă.  Statele Unite, Uniunea Europeană, Japonia şi alte ţări OCED trebuie să acţioneze acum pentru a răspunde acestei nevoi – şi pentru a nu mări numărul celor suferinzi şi înfometaţi.

Creşterea dramatică a preţului alimentelor a determinat creşterea atenţiei acordate provocării mai mari a rezolvării foametei şi malnutriţiei, Obiectivul ONU de Dezvoltare al Mileniului  (MDG) “uitat”.

Deşi foametea şi malnutriţia se înscriu în cadrul primului MDG, dincolo de ajutorul alimentar tradiţional, acestea primesc doar aproximativ o zecime din resursele alocate HIV/SIDA, o altă cauză a mortalităţii.  Aceasta în pofida faptului că malnutriţia este MDG cu cel mai mare efect “de multiplicare”: este cel mai mare factor de risc şi cauza morţii a circa 3,5 milioane copiii de până la 5 ani în fiecare an. Peste 20% din mortalitatea maternă are drept cauză malnutriţia. Ea slăbeşte imunitatea la boli. In Guatemala, cercetările au demonstrat că băieţii care beneficiaseră de suplimente nutriţionale în primii doi ani de viaţă aveau, ca adulţi, salarii în medie cu 46% mai mari. Primele afectate de reducerea consumului în familiile afectate de sărăcie sunt fetele de vârstă fragedă. Foamea şi malnutriţia sunt o cauză a sărăciei, nu doar un rezultat al acesteia.

Acest Nou Pact face necesară existenţa unui sistem de furnizare mai solid, care să depăşească fragmentarea politicilor de securitate alimentară, sănătate, agricultură, alimentare cu apă, igienizare, infrastructură rurală şi egalitate între sexe.

O trecere de la tradiţionalul ajutor alimentar la un concept mai larg de asistenţă alimentară şi nutriţională trebuie să fie o parte integrantă a acestui Nou Pact. In multe cazuri, banii sau tichetele, spre deosebire de ajutorul în produs (în natură) reprezintă o formă corespunzătoare de asistenţă necesară dezvoltării pieţelor alimentare şi producţiei agricole locale. Când materiile prime sunt cele sunt necesare, cumpărarea de la fermierii locali poate duce la întărirea comunităţilor. Cu ajutorul fondurilor se pot cumpăra micronutrienţii adaptaţi locurilor respective. Programele de acordare a prânzului atrag copiii la şcoală, dând în acelaşi timp posibilitatea unor copii sănătoşi să înveţe, iar unele din aceste programe oferă şi mâncare pentru părinţi. 

Grupul Băncii Mondiale poate sprijini măsurile de urgenţă în favoarea săracilor încurajând stimulentele pentru producerea şi comercializarea alimentelor ca parte a unei dezvoltări durabile. Tări foarte diferite precum Bhutan şi Brazilia, Madagascar şi Maroc, au programe de alimentaţie pentru grupurile vulnerabile.  Mozambic, Cambogia şi Bangladesh utilizează programe de lucrări publice în schimbul alimentelor – construirea de drumuri, puţuri, şcoli, protecţie împotriva dezastrelor naturale şi împăduriri.  Altele, precum China, Egipt, Etiopia şi Mexic oferă transferuri băneşti condiţionate de măsuri proprii de ajutor – trimiterea copiilor la şcoală sau controale preventive de sănătate.  Tările vor trebui şi să oprească periculoasele bariere de la graniţă pentru comerţul cu alimente, care măresc riscul pentru vecinii care au nevoie de aceste alimente şi estompează semnalele de stimulare a creşterii producţiei

Vom colabora cu ţări, din Africa în special, şi instituţii partenere pentru a profita de oportunitatea oferită de creşterea cererii de alimente. Raportul nostru pe tema dezvoltării în lume în 2008 privind agricultura pentru dezvoltare, indică şi drumul. Putem contribui la crearea unei “Revoluţii verzi” pentru Africa sub-sahariană ajutând ţările să-şi mărească productivitatea pe întreg lanţul valoric agricol şi fermierii cu mici proprietăţi agricole să rupă ciclul sărăciei. Vom mări la aproape dublu volumul împrumuturilor noastre pentru agricultură în Africa, de la 450 milioane dolari SUA la 800 milioane dolari SUA, şi putem ajuta ţările şi fermierii să-şi gestioneze riscurile sistemice, inclusiv prin inovaţii financiare ca răspuns la variabilitatea condiţiilor climatice, cum ar fi seceta. Putem oferi acces la tehnologie şi ştiinţă pentru creşterea randamentelor.

Corporaţia Financiară Internaţională - IFC, membră a Grupului Băncii Mondiale care se ocupă de sectorul privat, va mări investiţiile şi sprijinul sub formă de consultanţă acordate activităţilor agricole în Africa sau în altă parte, conlucrând cu Banca în chestiuni de acordare a titlurilor asupra pământului şi productivitate, finanţare în monedă locală, capital circulant, distribuţie şi logistică, şi sprijin pentru serviciile intermediare pe care trebuie să se bazeze fermierii.

Pentru a reuşi, va trebui să realizăm integrarea şi mobilizarea unor parteneri foarte diverşi – FAO, WFP şi IFAD; alte MDB; donatori particulari precum Fundaţia Gates; institute de cercetare agricolă; ţări în curs de dezvoltare cu mare experienţă în agricultură ca, de exemplu, Brazilia; şi mai ales sectorul privat.

Un Nou Pact pentru o Politică Agricolă Globală va contribui la o dezvoltare incluzivă şi durabilă.  Tările sărace, cu venit mediu şi cele dezvoltate, vor beneficia împreună. Creşterea veniturilor din agricultură are o putere de depăşire a sărăciei de trei ori mai mare decât creşterile din alte sectoare, şi 75% din populaţia săracă a lumii locuieşte în rural, majoritatea ei fiind implicată în agricultură. Aproape toate femeile din rural active în economiile în curs de dezvoltare lucrează în agricultură. Sprijinite, femeile pot valorifica oportunităţile cererii de alimente la nivel global.

Acum ori niciodată pentru un Pact asupra Comerţului Global

Populaţia săracă are nevoie acum de preţuri mai scăzute la alimente. Dar sistemul mondial de comerţ cu produse agricole este închistat în trecut. Dacă există vreun moment al tăierii subvenţiilor agricole care distorsionează şi deschiderii pieţelor pentru importurile de alimente, el va trebui să fie acum. Dacă nu acum, atunci când?

Un sistem mai echitabil şi deschis de comerţ global pentru agricultură va oferi mai multe oportunităţi – şi mai multă încredere – fermierilor africani şi din alte ţări în curs de dezvoltare de a-şi extinde producţia. Grupul Băncii Mondiale poate ajuta ţările în curs de dezvoltare în valorificarea posibilităţilor prin extinderea capacităţii de comercializare, depăşirea barierelor pentru a ajunge la pieţe şi acordarea de asistenţă financiară în vederea desfăşurării comerţului. Contribuabilii şi guvernele pot economisi costurile subvenţiilor, îmbunătăţind bugetele.

Soluţia constă în depăşirea în 2008 a impasului Agendei Doha pentru Dezvoltare. Directorul General al Organizaţiei Mondiale a Comerţului - WTO Pascal Lamy intenţionează convocarea unei reuniuni a miniştrilor comerţului în săptămânile următoare. Acesta este momentul deciziei pentru Runda Doha.  Dl. Lamy a conlucrat cu răbdare, dar permanent, cu preşedinţii grupurilor negociatoare ale Comitetului WTO pentru reducerea diferenţelor. Se pune pe masă un pact bun. Este acum ori niciodată.

Rezultatul este unul ambiţios: reducerea taxelor vamale atât pentru produsele agricole, cât şi pentru cele manufacturate se va face pe bază de formule prin care valorile mai ridicate vor fi diminuate cu mai mult decât un anumit procent; subvenţiile agricole mai ridicate vor fi şi ele reduse mai accentuat.

Principala provocare o reprezintă acum realizarea unui echilibru între reducerile mari, progresive de taxe vamale şi “flexibilităţile” care oferă exceptări.  Aceste exceptări nu trebuie să înghită reducerile; acolo unde este posibil, flexibilităţile vor trebui să ofere în continuare perspectiva extinderii comerţului o dată cu dezvoltarea economiilor. 

Unii au sugerat că ţările în curs de dezvoltare vor câştiga în agricultură, dar renunţa la protecţia produselor manufacturate. Este înşelător. Având în vedere creşterea produselor manufacturate în ţările în curs de dezvoltare şi a surselor acestora la nivel global, atât economiile în curs de dezvoltare, cât şi cele dezvoltate vor avea de câştigat de pe urma reducerii barierelor din calea produselor. Pactul va trebui să extindă şi pieţele serviciilor, ce reprezintă un procent în creştere din PIB-ul la nivel global, care fac posibilă dezvoltarea şi infrastructura naţională, şi completează măsurile de facilitare a comerţului. Pactul poate clarifica şi “regulile” care stau în calea comerţului.

Aceste negocieri nu sunt concursuri mondiale de poker în care miniştrii îşi ţin bine cărţile şi câştigătorul ia potul. Ele reprezintă exerciţii complexe de rezolvare a problemelor. Fiecare trebuie să se întoarcă acasă cu beneficii (avantaje) şi explicaţii politice. 

Liderii politici trebuie să preseze pentru obţinerea şi a unor beneficii “în plan mai larg”.  Acest acord va contribui la globalizarea incluzivă şi durabilă:  mai multe oportunităţi pentru ţările în curs de dezvoltare, mari şi mici , cu venit mediu şi mai sărace, de a deveni mai productive şi de a reduce preţurile prin comerţ; o mai mare echitate pentru toţi în economia internaţională, realizată prin modernizarea unui sistem vechi de o jumătate de secol. Un pas decisiv în Runda Doha va da şi încredere într-un sistem economic afectat de nelinişte financiară.

Acesta este momentul deciziei nu doar pentru Runda Doha, ci şi pentru comerţul în sine. Voci puternice care acoperă întreg spectrul politic, inclusiv din ţara mea, fac apel la protecţionism, explicându-i raţiunile.  Acest izolaţionism economic indică un defetism care va culege pierderile, nu câştigurile, globalizării. 

In această eră a globalizării, soarta negocierii Agendei Doha merge dincolo de comerţ şi principiile economice tradiţionale.  Aceste discuţii asupra comerţului reprezintă un test esenţial pentru provocarea realizării unui acord global privind schimbările climatice. Principiile economice care stau la baza negocierilor asupra comerţului sunt, în general, acceptate de mulţi ani. Dacă negociatorii a 150 economii nu se pot înţelege asupra negocierilor politice ale Rundei Doha pentru a-i culege roadele clare, faptul nu va fi de bun augur pentru ajungerea la un acord între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare privind schimbările climatice. 

Inversarea blestemului resurselor: Lansarea unei iniţiative de transparenţă a industriilor extractive ++

Actualele preţuri ridicate la energie şi produse minerale, care impun costuri unora din ţările în curs de dezvoltare, oferă mari oportunităţi altora. Dacă unele ţări şi-au utilizat resursele naturale ca pârghie de dezvoltare, pentru altele, această comoară poate deveni un blestem. Atât ţările dezvoltate, cât şi cele în curs de dezvoltare au cunoscut riscurile  acestor sectoare: economii “duale” prin care majoritatea cetăţenilor ajung să fie excluşi; corupţie prin autorizare şi înţelegeri amicale; venituri volatile care tentează oficialităţile şi slăbesc durabilitatea bugetelor şi creşterii; “maladia olandeză” a cursurilor de schimb determinate de exportul resurselor, care afectează negativ dezvoltarea pe o bază mai largă a comerţului şi ocupării; resursele ca “mită” care alimentează conflictele între facţiunile în goană după avere; costuri uriaşe din punct de vedere al mediului; şi chiar sentimentul pierderii suveranităţii ca urmare a faptului că un mic număr de privilegiaţi par să beneficieze de pe urma vânzării “patrimoniului naţional”.

Iniţiativa Transparenţei Industriilor Extractive (Extractive Industries Transparency Initiative – EITI) a fost lansată în 2002 de Primul Ministru al Marii Britanii Tony Blair, cu angajamentul liderilor africani din cadrul Parteneriatului pentru Dezvoltare a Africii (NEPAD).  EITI îmbunătăţeşte guvernarea în ţările bogate în resurse prin cererea ca toate plăţile efectuate de companii şi veniturile încasate de guvern din petrol, gaze şi industrie minieră să fie publicate şi verificate.  EITI a evoluat devenind o coaliţie internaţională între guverne, Grupul Băncii Mondiale, societăţile de petrol, gaze şi miniere, organisme ale industriei, investitori, şi organizaţii ale societăţii civile precum Transparency International, Oxfam şi Global Witness.  In prezent, 24 ţări implementează EITI — 17 dintre acestea fiind din Africa sub-sahariană.

Dar transparenţa veniturilor nu este suficientă. Pentru a ajuta ca preţurile ridicate al resurselor energetice şi minerale să se traducă în îmbunătăţirea vieţii celor săraci, vom colabora cu ţările în curs de dezvoltare care ne sunt clienţi şi cu alţi parteneri pentru a extinde conceptele de transparenţă şi bună guvernare ale EITI atât “în sus” cât şi “în jos” – elaborând o EITI++ ca o abordare atotcuprinzătoare în completarea proiectului original. 
Identificăm măsurile care să ajute contribuirea de către industriile extractive la o dezvoltare durabilă prin rezolvarea riscurilor pe întreg lanţ valoric. Vom include acordarea contractelor, monitorizarea activităţilor, colectarea impozitelor, îmbunătăţirea deciziilor de extracţie a resurselor şi management economic, o mai bună gestiune a volatilităţii preţurilor şi investirea cu eficacitate a veniturilor în dezvoltare durabilă.

Pentru a porni la acţiune acum, concepem o facilitate prin care să ajutăm la dezvoltarea capacităţii guvernelor, cu o asistenţă mult mai rapidă decât prin operaţiunile noastre tradiţionale de împrumut; vom lucra la elaborarea şi difuzarea metodelor de bună practică, standardelor şi codurilor şi la propunerea unui cadru fiscal, juridic şi de reglementare.  Pentru dezvoltarea acestor idei urmărim încheierea celor mai puternice parteneriate posibile cu clienţii noştri, întrucât “asumarea la nivel naţional” a EITI++ este esenţială pentru succesul acesteia. Vom asigura şi un comitet consultativ al părţilor implicate care să ne îndrume. 

Aşa, de exemplu, împreună cu Banca Africană de Dezvoltare, Uniunea Africană, Comunitatea Economică a Statelor din Africa de Vest şi Uniunea Monetară Vest Africană lucrăm la lansarea unei EITI ++ în Guineea. Exploatarea cu succes a bogatelor resurse ale Guineei poate consolida dezvoltarea durabilă a întregii regiuni. 

EITI++ poate duce globalizarea incluzivă şi durabilă mai departe prin lărgirea ariei beneficiarilor exploatării resurselor. Măsurile anti-corupţie şi de transparenţă vor mări încrederea cetăţenilor în guvernele lor ca organisme fiduciare pentru binele public. Respectul faţă de mediu se va adăuga creşterii durabile. Iar un acces eficace la resursele minerale şi energetice, pe parcursul tuturor ciclurilor, va întări durabilitatea beneficiilor globalizării şi pentru alţii.

“Soluţia de un procent” pentru plasamente în acţiuni în Africa

Economiile în creştere ale Chinei, Indiei, Braziliei şi altor ţări au întărit şi re-echilibrat economia internaţională, asigurându-i noi poli de creştere. Există noi “părţi interesate” în globalizare.  Grupul Băncii Mondiale va fi atent şi la modurile în care poate ajuta aceşti clienţi dacă furtuna creditului şi seceta lichidităţilor le va mătura calea.    

Avem şi un obiectiv strategic mai mare: va trebui să facem astfel ca economiile de creştere din Africa să devină un pol complementar al creşterii în următorii 10-15 ani.

Suntem în curs de elaborare a unei “Soluţii de un procent” pentru plasamentele în acţiuni în Africa ca un pas în direcţia atingerii acestui obiectiv. Acolo unde unii văd fondurile cu garanţii de stat ca sursă de preocupare, noi vedem o oportunitate. Astăzi, fondurile de plasament în acţiuni garantate de stat deţin active estimate la 3 trilioane dolari SUA. Dacă Grupul Băncii Mondiale poate crea platforme şi indicatori pentru plasamentele în acţiuni care să atragă astfel de investitori, alocarea chiar şi a unui procent din activele lor va atrage 30 miliarde dolari SUA pentru creştere, dezvoltare şi oportunitate în Africa. Acest unu la sută poate reprezenta începutul a ceva mult mai mare, care să cuprindă mai multe tipuri de fonduri şi ţări, deoarece plasamentele în acţiuni în vederea dezvoltării oferă oportunitate, nu constituie ceva de temut.

Scepticii se pot îndoi. Dar gândiţi-vă la nesiguranţa perspectivelor Chinei şi Indiei în 1993. Cinci ani mai târziu, lumea se uita la China doar pentru menţinerea stabilităţii monedei în condiţiile agitaţiei din Asia de Est. China şi India sunt astăzi motoare, care se confruntă încă cu probleme complexe şi dificile, dar motoare ale creşterii. Obiectivele care într-o zi par imposibile, a doua zi pot părea inevitabile.   

Dar, care este situaţia Africii? Intre 1995 şi 2005, în 17 ţări din Africa sub-sahariană, reprezentând 36% din populaţie, creşterea a fost în medie de 5,5% fără impulsul unor mari resurse naturale; pentru opt naţiuni producătoare de petrol, reprezentând alte 29% din populaţie, creşterea a înregistrat o medie de 7,4% în decursul deceniului respectiv.

Aceste ţări vor ca dezvoltarea socială având ca fundament MDG să fie dusă mai departe. Ele vor să-şi dezvolte economiile. Ele au nevoie de energie cu costuri reduse şi pe care să se poată baza; infrastructură; integrare regională cu acces la pieţele globale; şi sectoare private puternice.

Ele oferă oportunităţi de investiţie.
 
Faptul că plasamentele în acţiuni sunt mai durabile decât datoria reprezintă unul din învăţămintele trase în urma reciclării petrodolarilor în anii Saptezeci. Există mai multe fonduri de pe pieţele emergente care au şi început să investească pe termen lung în Africa.

Una din ironiile economiei globale actuale este aceea că deşi lichidităţile pe termen scurt au secat, lichidităţile pe termen lung sunt în continuare din belşug. O dovadă o constituie fondurile de investiţii garantate de stat, o altă trăsătură proeminentă a noii globalizări şi influenţei crescânde a economiilor în curs de dezvoltare.

Unele din fondurile de investiţii garantate de stat au la bază cererea de petrol şi alte mărfuri. Altele, în special în Asia de Est, au luat naştere în urma evenimentelor traumatice din 1997-98: pentru a se “auto-asigura” împotriva calamităţilor de pe pieţele de capital, guvernele şi-au creat rezerve care să acţioneze ca nişte amortizoare, pe baza politicilor privind cursul de schimb, excedentelor comerciale şi a unei prudente gestiuni fiscale.

Fondurile de investiţii garantate de stat constituie deja un cadru pentru recapitalizarea instituţiilor financiare; mă aştept ca în lunile următoare ele să susţină în continuare globalizarea – şi să lărgească caracterul incluziv al acesteia – prin plasamente în acţiuni, în timp ce eliminarea datoriilor din sistemul financiar îşi va urma cursul, iar informaţiile mai bune vor arăta clar care sunt cele mai bune opţiuni de cumpărare.

Da, fondurile garantate de stat au nevoie de transparenţă şi vor trebui să aibă drept ghid metodele de bună practică pentru a evita politizarea.  Dar cred că ar trebui să salutăm posibilitatea ca fondurile sprijinite de guvern să investească capital propriu în dezvoltare.
 
Grupul Băncii Mondiale, îndeosebi prin IFC, poate ajuta la stabilirea legăturii dintre lichidităţile globale pe termen lung şi oportunitatea investiţiilor în Africa. IFC a investit până acum aproximativ 8 miliarde dolari SUA în Africa sub-sahariană, circa 160 milioane dolari SUA în acţiuni doar anul trecut. IFC creează două noi fonduri de 100 milioane dolari SUA pentru infrastructură şi micro-finanţare. Credem că perspectivele plasamentelor în acţiuni se dezvoltă rapid. IFC lucrează acum la structurarea unei platforme deschise pentru fonduri, pe baza accesului, cunoştinţelor şi capitalului IFC, dar consideră ca bine-venite şi asocierile cu guvernele şi fondurile acestora.

Putem ajuta alţi investitori la depăşirea obstacolelor iniţiale pentru noile oportunităţi de plasamente în acţiuni în Africa.  Putem ajuta ţările să-şi rezolve impedimentele de ordin juridic şi perfecţioneze regimul preţurilor şi reglementărilor pentru investiţiile în infrastructură.  MIGA poate oferi asigurare împotriva riscului politic.

Apoi fondurile de investiţii cu garanţia statului ni se pot alătura, chiar investi împreună cu noi, nu ca o altă sursă de asistenţă pentru dezvoltare, ci ca investitori pe termen lung. Poziţia noastră ne face să fim un “partener preferat.”

Aşa cum proiectul GEMLOC al Grupului Băncii contribuie la dezvoltarea accelerată a pieţei datoriei interne, în monedă locală, ca o clasă separată de active, exprimată pe baza unui nou indicator de performanţă, tot aşa putem încuraja investitorii să aloce sume pentru cumpărarea de acţiuni africane ca o clasă viabilă  de active “de frontieră”.  Aceste active vor aduce beneficii suplimentare în performanţa şi diversificarea portofoliului, atât din punct de vedere geografic, cât şi pe tipuri de investiţie.

Ajutând la construirea de noi indici pentru investiţiile în Africa, Grupul Băncii va atrage şi investitori care au nevoie de indicatori de performanţă. Atunci noi, sau alţii, vor putea dezvolta fonduri-indicatori pentru Africa. Cu timpul, aceste produse vor putea atrage o gamă largă de investitori, inclusiv fonduri de pensii.

Această  “soluţie de un procent” reprezintă o modalitate de a include Africa în beneficiile integrale ale globalizării.  Este o strategie de consolidare a sistemului globalizat, adăugare de noi surse de creştere şi promovare a durabilităţii globalizării.

Concluzii

Bismarck a spus odată că a recunoaşte Soarta în trecerea ei grăbită, atârnându-te de mantia ei, era semnul distinctiv al unui om de stat.

Acesta este momentul  pentru demonstrarea competenţelor statului în economia politică.

Vechile structuri se dezintegrează. Sunt în ascensiune noi surse de putere economică. Dar vederea noastră este estompată de vârtejurile pieţei prin care firme şi  averi, “imperii” comerciale ale acestei ere, se pierd şi se creează.

Grupul Băncii Mondiale a schiţat şase teme strategice pentru a ne alerta asupra necesităţilor şi oportunităţilor create de Soartă în trecerea ei rapidă. Ele ne aduc în centrul atenţiei noile soluţii de dezvoltare pentru ţările cele mai sărace; state care se confruntă cu dezintegrarea sau abia ieşite din conflict; ţări cu venit mediu care integrează bunurile publice, precum schimbările climatice, în activitatea noastră; oportunitatea în lumea arabă; şi continua noastră perfecţionare a cunoştinţelor şi învăţare.

Provocarea care se ridică în faţa noastră este de a lua măsuri practice, acum, care necesită muncă şi voinţă, având drept călăuză o viziune strategică.

Ce este mai fundamental – în trecut sau de acum înainte – decât alimentaţia, energia, produsele minerale, comerţul şi îndreptarea capitalului acţionar către investiţii productive în regiuni care oferă oportunitate, întărită de o bună guvernare?  Valorificarea oportunităţii unui peisaj global în schimbare: aceasta este provocarea abilităţii economice a statului cu care ne confruntăm.